Legea, în sens restrâns, este un act normativ cu forţă juridică superioară, faţă de cea a celorlalte acte normative. în principiu, legea, concepută în acest sens, emană de la autoritatea supremă în stat. Celelalte acte normative sunt elaborate şi de alte autorităţi publice. Legea reglementează cele mai importante relaţii sociale şi are un caracter obligatoriu, fiind rezultatul voinţei generale. în sensul larg şi comun al termenului, legea – însemnând orice regulă de drept obligatorie – cuprinde orice izvor de drept (în acest sens, şi obiceiul este o lege, din moment ce este obligatoriu).În prezent, legea, în sens restrâns, ocupă locul central în sistemul actelor normative, care este compus din legi, decrete, ordonanţe şi hotărâri ale guvernului, regulamente şi ordine ale miniştrilor, decizii ale organelor administrative locale etc.

În epoca modernă, legea ocupă cel mai important loc în rândul izvoarelor dreptului. Desigur, motivele acestei situaţii de fapt sunt mai multe, însă principalele argumente în susţinerea afirmaţiei sunt evidenţiate de următoarele caractere fundamentale ale legii.

1. legea este actul normativ care emană de la autoritatea publică;

2. legea este o regulă ce conţine prescripţii general obligatorii cu caracter impersonal. Legea este impusă subiecţilor de drept de către autorităţi şi este menită a reglementa raporturile între cetăţeni;

3. legea are un caracter permanent şi general, adică orice act normativ se va aplica în mod repetat, până la abrogare. Caracterul general al legii rezultă din împrejurarea că aceasta se aplică tuturor, iar nu în mod discreţionar. împrejurarea că o anumită lege se aplică unor anumite categorii sociale, de pildă militarilor, profesorilor, agricultorilor etc., nu atrage după sine dispariţia caracterului ei general;

4. respectarea legii este asigurată la nevoie prin forţa de coerciţie a statului.